Psihiatria ca instrument de persecuție religioasă în Peru█
Acest videoclip mi-a atras atenția deoarece am trăit pe propria piele nedreptatea din domeniul psihiatriei. Vă salut din Lima, Peru.
În 1998, când aveam 23 de ani, familia mea m-a acuzat în mod arbitrar că sunt nebun, cu sprijinul financiar al unui unchi bogat din partea mamei, care era om de afaceri. Din acest motiv, m-au răpit și m-au internat într-o clinică privată numită Pinel, nu o singură dată, ci de două ori. Adevăratul motiv era că erau fanatici religioși, care nu puteau tolera faptul că renunțasem la catolicism și că, în timpul meu liber, răspândeam criticile mele la adresa bisericilor în general, ținând Biblia în mână.
Chiar și după ce am fost externat, am fost obligat să iau pastile și să nu citesc Biblia, sub amenințarea unor noi internări. A treia oară, în anul 2005, nu am mai fost dus într-o clinică privată, ci într-un spital public, dar s-a folosit aceeași scuză.
După o lună de captivitate, psihiatrul mi-a mărturisit direct în față: «Tu nu ești schizofrenic, cazul tău nu se încadrează în niciun diagnostic». Atunci l-am întrebat: «Dacă nu sunt schizofrenic, de ce îmi prescrii pastile pentru această boală?». Răspunsul său absurd a fost: «Trebuie totuși să-ți prescriu ceva».
Apoi a adăugat ceva care a făcut și mai clar adevăratul substrat al întregii situații: «Ideile tale religioase, fie că sunt corecte sau nu, păstrează-le pentru tine». Era evident că intoleranța religioasă a familiei mele se afla în spatele tuturor acestor lucruri.
Câțiva ani mai târziu, în 2018, au încercat din nou să mă răpească, folosind aceleași calomnii. De data aceasta, motivul declanșator a fost faptul că îmi creasem un blog în care criticam religiile. Spre deosebire de ocaziile anterioare, după ce citisem mai mult Biblia, nu o mai apăram, ci puneam la îndoială veridicitatea conținutului ei, arătând contradicțiile și mesajele care, în mod suspect, favorizau Imperiul Roman, cel care a canonizat aceste texte.
La vremea respectivă aveam un loc de muncă stabil, un fiu de care trebuia să am grijă și duceam o viață complet normală și independentă. Cu toate acestea, mama și sora mea — niște fanatici religioase catolice, deranjate de faptul că criticam biserica — au venit la locuința noastră însoțite de patru polițiști răi, de un presupus psihiatru cu un certificat medical și beneficiind de sprijinul financiar al aceluiași unchi din partea mamei. Au ajuns acolo strigând cât le ținea gura, în mod insistent și urgent, că sunt un bărbat periculos și un pericol pentru propriul meu fiu, încercând să mă răpească din nou.
Au eșuat, iar de aceea pot povesti astăzi această istorie.
În acea duminică nu eram acasă, dar se afla acolo mama fiului meu, care avea atunci patru ani. La auzul strigătelor și acuzațiilor scandaloase ale mamei și surorii mele, proprietara casei, care locuia la primul etaj, a ieșit să mă apere, afirmând că îmi plăteam întotdeauna chiria la timp. Și alți vecini mi-au luat apărarea, confirmând că nu provocam niciodată probleme cu nimeni, că locuiam acolo de ani de zile, că nu eram bețiv sau ceva asemănător și că se vedea foarte clar cât de mult îmi iubeam fiul.
De asemenea, mama mea i-a spus mamei fiului meu: «Noi îți dăm bani, dar trebuie să-l luăm…», la care ea a răspuns: «El nu este nebun, fiul meu are nevoie de tatăl lui, nu de banii voștri dezgustători».
Adevăratul pericol pentru fiul meu nu eram eu, ci mama și sora mea, care veniseră să-l traumatizeze printr-o experiență complet arbitrară și să încerce să mă răpească în fața lui.
Riscul real pentru sănătatea mintală a unui copil de patru ani nu era prezența mea, ci trauma imensă de a-și vedea tatăl luat pe nedrept, probabil pentru a nu-l mai vedea niciodată, iar atunci când ar fi întrebat de mine, mama lui să nu știe ce să-i răspundă.
Asta înseamnă cu adevărat să faci rău unui copil.
Cele care reprezentau un pericol real erau acele două femei care veniseră să pună în aplicare acea răpire arbitrară, nu eu.
Se presupune că scopul unui tratament psihiatric este să-i ajute pe oameni să se integreze în societate. Dar ce intenționau să facă cu mine, dacă eu eram deja integrat în societate? Aveam un loc de muncă, responsabilități familiale, îmi plăteam locuința și duceam o viață complet normală și independentă.
Ceea ce li se părea acestor oameni o nebunie era faptul că renunțasem la religia lor și îndrăzneam să o critic.
După acea tentativă, m-am dus la aceeași secție de poliție de unde plecaseră polițiștii, pentru a depune o plângere. Șeful acelei secții și-a dat seama că veneam din locul în care fusese anterior și mi-a spus: «Eu am fost acolo, mama și sora ta au venit cu un certificat medical».
I-am explicat că acel certificat era fals, că nu sufeream de nicio boală mintală și că, așa cum putea constata chiar el, vorbeam normal, aveam un loc de muncă și duceam o viață independentă, printre altele.
Nu mi-a acceptat plângerea, dar mi-a spus: «Te văd lucid. Îți sugerez să mergi să faci o evaluare psihiatrică independentă și, cu această dovadă a lucidității tale, să le dai în judecată pentru calomnie».
I-am urmat sfatul și m-am dus la o clinică particulară. Psihiatrul mi-a dat un formular în care trebuia să indic motivul consultației și dacă fusesem diagnosticat anterior cu vreo boală mintală.
Consider că problema nu constă pur și simplu în a întreba despre antecedentele medicale, ci în faptul că aceste antecedente se pot transforma într-o prejudecată care condiționează evaluarea și împiedică obținerea unei opinii cu adevărat independente.
I-am explicat medicului: «Da, am fost diagnosticat ca fiind nebun, dar acel diagnostic este fals». Răspunsul lui a fost: «Dacă te diagnostichez și rezultă că ești bine, oamenii vor crede că m-ai plătit». Și astfel a refuzat să mă evalueze.
Mi-a sugerat să-mi denunț cazul la Ministerul Public și să le cer să dispună o expertiză psihiatrică imparțială.
Am depus plângerea, însoțită de câteva înregistrări audio și documente ca dovezi, dar Ministerul Public a respins-o.
După cum puteți vedea, experiența mea arată cum psihiatria poate deveni un instrument de tortură și control împotriva persoanelor care pur și simplu gândesc diferit, pun sub semnul întrebării anumite credințe sau au poziții ideologice care îi deranjează pe cei din jurul lor.
Întrebarea mea este: ce posibilități are o persoană de a se apăra atunci când cei care o acuză pot recurge la un certificat psihiatric pentru a o discredita, pentru a obține intervenția poliției și chiar pentru a încerca să o priveze de libertate?
Cine îi controlează pe acești profesioniști atunci când diagnosticele lor pot fi motivate de dorința de a evita conflictele cu colegii, chiar cu prețul adevărului, de interese financiare sau de intoleranță ideologică?
Și ce mecanisme există pentru ca o persoană să poată demonstra că a fost victima unui diagnostic arbitrar?
Experiența mea m-a condus la o concluzie: unui profesionist din domeniul psihiatriei nu i se poate acorda o autoritate practic incontestabilă asupra libertății altei persoane. Un diagnostic nu ar trebui să înlocuiască garanțiile judiciare și nici să transforme diferențele ideologice, religioase sau personale în motive pentru a priva pe cineva de libertate.
Răspundeți
Comentariu la videoclip: Poți DEMONSTRA că NU EȘTI NEBUN? Așa a început PSIHIATRIA https://youtu.be/jR27MEwvthY
